Psihoterapia ortodoxă sau tămăduirea bolilor sufleteşti

„Omul este cât iubirea, măsura lui e dată de iubirea lui. Iubirea mea, măsura mea?” (Pr. Prof. univ. dr. George Remete, Leacuri contra evlaviei) Am abordat în ultimele săptămâni, parcurgând serii de emisiuni grupate pe teme, în contextul mai larg al discuției noastre despre Psihoterapia de responsabilizare și psihologia existențialistă – alternative ale psihoterapiei convenționale, subiecte inedite, precum: Psihoterapia de responsabilizare în viziunea Părintelui Filothei Faros sau riscul de a iubi în psihoterapie, dar și Logoterapia lui Viktor Frankl și dinamica existențială, teme care au meritat, considerăm, toată atenția noastră, și ne-am întrebat, totodată, reflexiv, dacă ”bolile psihice sunt un mit sau o realitate explozivă”?... În emisiunea de față ne-am aplecat asupra metodologiei psihoterapiei ortodoxe, abordând, pentru început, psihoterapia ortodoxă sau tămăduirea bolilor sufleteşti. S-a spus despre ortodoxia contemporană că recuperează (reactualizează) sensul noțiunii de psihoterapie. Termenul de „psihoterapie ortodoxă” a apărut ca o adaptare firească a Bisericii la problemele conceptuale ale culturii contemporane, atât ca o provocare adresată tuturor psihoterapeuților, cât și ca o ieșire în întâmpinarea oamenilor. Ortodoxia nu aşteaptă sfârşitul istoriei sau al timpurilor. Trăind viaţa în Hristos, ne pregătim să întâmpinăm sfârşitul istoriei, experimentând astfel viaţa aşteptată după a doua venire a lui Hristos (Sfântul Simeon Noul Teolog). Ortodoxia oferă viaţă veşnică, transformând viaţa biologică, preschimbând şi sfinţind oamenii; ea este un mod de viaţă (un modus vivendi), cum spunea Părintele Rafail Noica. Viaţa duhovnicească este o călătorie dinamică ce începe cu Botezul, care este purificarea „chipului”, şi continuă printr-o vieţuire ascetică îndreptată spre dobândirea „asemănării”, adică a comuniunii cu Dumnezeu. În acest interval, iubirea îşi are locul ei bine conturat, constituind axa de echilibru, ţesătura ce împlineşte, lumina ce călăuzeşte. Esenţa creştinismului (a vieţii duhovniceşti) constă în vindecarea (sau tămăduirea) omului de patimi, astfel încât comuniunea uman-divin să fie posibilă.