Lucrarea (înfăptuirea) tămăduirii prin iubire – Praxis-ul, adevărată metodă terapeutică

  „De părăsești pe mama care a născut virtuțile și mergi să cauți pe fiice înainte de a dobândi pe maica lor, virtuțile acelea se vor face în suflet vipere. Și, de nu le arunci de la tine, vei muri degrabă” (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe)   Am detaliat, în emisiunile precedente, în cadrul discuțiilor noastre legate de Lucrarea (sau înfăptuirea) tămăduirii prin iubire, aspecte privind Procesul tămăduirii omului sau dobândirea sănătății în Hristos, aplecându-ne, asupra unor teme precum: Procesul tămăduirii și lucrarea terapeutică duhovnicească în scrierile unor teologi contemporani bazate pe tradiția patristică, respectiv Convertirea lăuntrică sau re-întoarcerea omului spre Dumnezeu. Astăzi vom aborda un nou subiect: Praxis-ul, adevărată metodă terapeutică. Praxis-ul (practica, făptuirea) are două rosturi în viața duhovnicească, care se împlinesc concomitent: este atât o cale de curățire (καθαρσιϛ) de patimi cât și urcuș pe scara (κλιμαξ) virtuților până la cea mai înaltă dintre ele; începutul „practicii” este credința iar sfârșitul său nepătimirea (απαθεια), adică starea omului curățit cu totul de patimi, și iubirea desăvârșită. Praxis-ul este reliefat ca o adevărată metodă, atât în ceea ce privește cunoașterea naturii, înlănțuirii patimilor și a modului în care pot fi biruite, în acest caz fiind evidențiat ca o adevărată metodă terapeutică (vezi și J.-Cl. Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, pp.365-369), cât și în ceea ce privește cunoașterea naturii, ordinii virtuților și a modului în care pot fi ele împlinite. Același principiu care s-a aplicat în cazul patimilor este valabil și în ceea ce privește virtuțile: fiecare dintre virtuți duce spre o altă virtute și, spre deosebire de patimi care sunt asemenea unui lanț care-l leagă pe om, îl împovărează, îl trage neîncetat în jos, virtuțile, „legându-se una pe alta, urcă pe cel ce le voiește la cer” (Scara…, Cuv. IX, 1, în Filocalia, vol. IX, p.191; ordinea virtuților l-a determinat pe Sfântul Ioan Scărarul, în celebrul său tratat ascetic, care i-a dat acestuia și supranumele de „Scărarul”, să privească fiecare virtute ca o treaptă pe o scară (κλιμαξ) a virtuților care-l înalță pe om la culmea desăvârșirii sale duhovnicești.), asemănându-se scării lui Iacob – urcușul pe această scară a virtuților se face pas cu pas, treaptă cu treaptă, după cum spune și psalmistul David: „Merge-vor din putere în putere” (Psalmul 83, 7).